ÎNAINTEA PORŢII de Charles Haddon Spurgeon

Invitaţie adresată unui suflet omenesc
Astăzi, suflete iubit, am o vorbă pentru tine,Căci mi-eşti drag şi-a ta durere, o resimt adânc în mine.Astăzi vreau o rugăminte ca să-ţi fac până se poate,Hai întoarce-te la Domnul, lasă-te de-a lumii gloate.El, Isus, în ploaie-aşteaptă şi la uşa ta tot bate.E-ntuneric, urlă câinii, vântul străzile străbate.Hai deschide, când El cere să-L primeşti cu tot ce are.E bogat cum nu e nimeni, nici pe-a stelelor cărare.E sublim cum nimeni altul nu a fost, nici n-o să fie,El e singur ce de veacuri, stăpâneşte-o Împărăţie.El e bun, însă şi are dor de viaţa ta, amice,Te iubeşte fără margini, ca plugarul a lui spice.Şi mai mult. Nu-s vorbe goale, cât e dorul Său de mare.Şi nu-i munte să se înalţe pân’ la ceruri, sus, în zare. Nu-i fiinţă să priceapă dragostea ce Îl trimise,Ca să smulgă omenirea din deşartele ei vise. Nu-i gândire să înţeleagă taina Golgotei de aur,Şi nici suflet să cuprindă un asemenea tezaur.Dar, prietene, grăbeşte să primeşti a Lui vestire,Să te împaci cu Cel ce ţine universul prin iubire.Înaintea porţii
Cuvânt către sufletele căutătoare de credinţă, în DomnulIsus ChristosdeCh. H. Spurgeon„Intraţi pe poarta cea strâmtă”!(Matei7:13)
CuprinsulIntroducereCuvânt înainte din partea autoruluiTrezirea sufletului Numai El – Domnul Isus CristosCredinţa în persoana lui CristosCât de simplă este credinţaŞovăielnic în credinţăPiedici în calea credinţei Nădejdea de a primi ajutor O adevărată piedicăÎntrebări inutile
existenţa apei, spunem, pur şi simplu: Nu vreau să trec peste nici un pod şi nici să mă urc în vreo barcă. Nici nu cred că există râu!. Şi pornind spre casă, ajungem la podul cu pricina, dar nu vrem să-l trecem.Colo este o barcă, dar nici în ea nu vrem să ne urcăm. Înaintea noastră se întinde râul, dar ne-am pus încap să nu-l trecem prin nici unul din mijloacele care ne stau la îndemână. Şi explodăm cu amărăciune: Cesoartă tristă am, că nu pot ajunge acasă! Bineînţeles, că aici este ceva care a zdruncinat judecata, căci nu-ivorba de o soartă aspră, dacă s-ar judeca cum trebuie.Când un om nu vrea să facă ceea ce este absolut necesar pentru atingerea unul anumit scop, cum se mai poate aştepta oare să-şi atingă ţinta? Dacă ai înghiţit o otravă şi medicul îţi spune: la repede acestmedicament, că altfel mori – îţi garantez că otrava va fi neutralizată! Dar, tu îi răspunzi: Nu, doctore! Nucred în medicamente. Lucrurile trebuie să-şi uşureze cursul lor firesc – nu vreau să am de-a face cumedicamentul. De fapt, nici nu cred să existe vreun leac împotriva otrăvii pe care am luat-o, mi-e absolutegal dacă există sau nu un asemenea medicament contra otrăvii. Desigur că omul va pieri în suferinţe –când i se va face autopsia, rezultatul ei va arăta: Şi-a meritat moartea!La fel se întâmplă cu sufletul multor oameni. După ce au ascultat Evanghelia lui Cristos, au spus: Sunt prea cult ca să mă ocup cu asemenea idei de modă veche, cum este ispăşirea păcatelor, şi altele de acestfel. Sentinţa acestor oameni, o rosteşte la un moment dat, propria lor conştiinţă. Aşa glăsuieşte Biblia:„Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta.” (Osea 13:9) E dedorit, ca tot mai puţini dintre oameni, să se găsească într-o asemenea situaţie tragică – fără scăpare, dacăse trezesc prea târziu. Amin!CUVĂNT ADRESAT CELOR CE AU DEVENIT CREDINCIOŞIDacă am început să ne încredem Domnului, să ne încredem lui pe deplin. Credinţa să străbată întreagaviaţă! Să ne încredem Domnului, nu numai în cele spirituale – ci totdeauna, pentru orice, pentru viaţatrecătoare cât şi pentru veşnicia noastră, pentru trupul ca Şi pentru sufletul nostru! Domnul vrea şi poatesă ne ducă El orice sforţare şi povară, pe care I-o pune credinţa noastră. Cele mai grele poveri, sunt uşoare pentru puterea Lui – cele mai întunecate taine ale noastre, sunt foarte clare pentru înţelepciunea Sa.Să ne sprijinim pe El cât putem, cu întreaga noastră povară pe puternicul Dumnezeu. Să lăsăm şi viitorulîn grija Domnului, care trăieşte de-a pururea, acelaşi fără să se schimbe vreodată! În ce priveşte trecutulnostru, el se află deja în mâna Mântuitorului nostru – nu vom mai fi osândiţi din pricina asta, ori care ar fifost acest trecut, căci Domnul a aruncat nelegiuirile noastre în fundul mării. Dacă credem cu adevărat înCristos, am şi trecut de la moarte la viaţă şi suntem mântuiţi.Iată o imagine sugestivă de la sfârşitul secolului trecut, când în unele colonii mai exista sclavia. Oeuropeană bogată s-a urcat la bordul unui vapor care o ducea spre Europa, însoţită de o negresă bătrână,sclava ei. Europeana spuse răzând căpitanului vasului: Presupun că atunci când ajungem în Europa cumătuşa Cloe, ea va fi o cetăţeană liberă! Stimată doamnă – răspunse căpitanul – ea este chiar de pe acumliberă. În momentul în care sclava s-a urcat pe bordul unui vapor european, era liberă – de aceea, auzindaşa ceva, n-a mai părăsit acel vas – foarte natural ca reacţiune. Nu era numai nădejdea libertăţii care s-ofacă îndrăzneaţă, ci însăşi libertatea de care se bucura deja. Tot aşa şi noi – nu mai e vorba de o nădejde, cide afirmaţia Evangheliei: „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică.” (Ioan 3:36) Să începem să ne bucurămde Cuvântul Sfânt, cum se cuvine.Adevărata mântuire este ca o schimbare temeinică a inimii într-un mod radical, care schimbă şi gusturileşi dorinţele noastre. Este o schimbare prin Duhul Sfânt, durabilă, căci lucrarea Domnului nu este demântuială. Să ne încredem în Domnul pentru că ne poate păzi să cădem, ori cât de grea ar fi încercarea,afirmă Scriptura: „Du-te, şi facăţi-se după credinţa ta.” (Matei 8:13) Ce minunat ar fi dacă ne-am încredeîn Cristos, în toate suferinţele noastre! În viaţă vom avea parte de întristări; să învăţăm prin credinţă, cătoate ne prind bine, şi apoi să ne supunem voii lui Dumnezeu.

Să observăm, dacă avem ocazia, când se tund oile. Dacă oaia stă liniştită, foarfecele nu-i va face rău; dacăse împotriveşte sau numai tremură, o să fie înţepată. Să ne supunem şi noi voinţei lui Dumnezeu şi atuncisuferinţa îşi va pierde efectul dureros. Încăpăţânarea şi nemulţumirea noastră ne pricinuiesc de sute de orimai multă durere, decât însăşi suferinţele noastre. Să ne încredem în Cristos, rămânând liniştiţi, convinşică voinţa divină e mult mai bună decât voinţa noastră – de aceea să ne supunem Lui nu silit, ci din toatăinima.Să ne încredem în Cristos şi cu privire la sfinţirea noastră. Unii cred că El nu l-ar putea sfinţi în întregime, pe deplin, atât sufletul cât şi trupul. De aceea, aceşti oameni comit în mod conştient anumite păcate înviaţa lor personală, socotind că pentru aceste păcate n-ar exista nici un fel de ajutor; în felul acesta par să plătească un tribut diavolului cât trăiesc. Să nu ne aplecăm grumazul sub sclavia nici unui păcat,luptându-ne mereu ca să fim liberi. Fie că este vorba de mânie, de necredinţă, de lenevie sau orice altăformă a păcatului, suntem în stare, prin harul lui Dumnezeu, să izgonim tot ce este lepădat în faţa lui. Nuexistă nici un fel de virtute imposibilă, pentru acela care crede cu adevărat în Cristos, ca Mântuitorul său,şi nici un fel de păcat nu trebuie să-I mai înfrângă. De fapt Biblia afirmă: „păcatul nu va mai stăpâniasupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci supt har” (Romani 6:14).Să credem cu toată convingerea în bucuria în Domnul şi în asemănarea noastră cu Cristos, şi mergemînainte ca să luăm în stăpânire aceste bunuri preţioase; căci aşa cum vom crede în ele, aşa se vor împlini.Mai spune Biblia: „Toate sunt cu putinţă, aceluia care crede!” (Marcu 9:23) Chiar cel mai mare dintre păcătoşi, poate fi sfinţit în aşa măsură, încât s-o ia înaintea celui mai mare sfânt. El trăieşte mult de peacum în bucuria cerului. Acela care crede în Cristos va fi împreună cu El, acolo unde se află El. li va ficapul încoronat cu o cunună; ochii săi vor vedea pe Domnul în toată frumuseţea slavei Sale; urechile lui îivor asculta glasul scump; sufletul său va fi în slavă, iar trupu-i sărman va învia din morţi unindu-se cusufletul desăvârşit, pentru totdeauna.Dar, careva poate să exclame: Încă nu am ajuns acolo! Nu, însă această credinţă ne poate umple de bucurie în perspectiva fericirii, întărindu-ne pe această cale. Credinţa în Cristos ne ţine cu amândouă picioarele pe stâncă, nu cu unul pe nisip. În viaţa aceasta de muritori, să ne încredem totdeauna înDumnezeu, numai în El. Acesta este felul cel mai bun de trăire. Atâţia dintre noi o ştim din experienţă.Mâna lui Dumnezeu este puternică, braţul Său este imens de cuprinzător, ca să ne putem sprijini pe El. Nu-i lipsit de interes să cunoaştem ceva din experienţa unui vechi lucrător pe ogorul lui Dumnezeu. El eraom cu frica lui Dumnezeu, mai mult decât alţii, şi era bine îndrumat de Duhul lui Dumnezeu. Să ascultămcum descrie el credinţa: Era o iarnă tare friguroasă, nu aveam de lucru, şi-mi lipsea şi pâinea de toatezilele. Copiii îmi plângeau de foame şi de frig. Zăpada era mare şi drumul ce-l aveam de făcut era prinîntuneric. Un vecin mi-a spus că pot lua de la el ceva lemne dacă am nevoie; de aceea m-am gândit că unfoc bun în casă îi va încălzi pe bieţii mei copii; mi-am luat deci toporul, şi am plecat să tai ceva lemne.Erau într-o groapă adâncă înzăpezită, n-aş putea să-mi dau seama cât era de mare. În timp ce tăiam uncopac, securea mi-a alunecat din mână şi s-a dus în adâncul zăpezii, fără nădejdea de a o mai găsi.Rămăsesem nehotărât, locului – nemâncat, înfrigurat, cu securea pierdută, ceva parcă îmi spunea: Omule,te poţi încrede şi acum în Dumnezeu? Şi tot sufletul meu părea să răspundă: Da, mă pot încrede! ŞiDumnezeu nu m-a lăsat de ruşine m-a scos până la urmă din încurcătură.Aceasta este adevărata credinţă – aceea care se încrede în Cristos şi atunci când se pierde securea. Estecredinţa care rămâne intactă şi atunci când toate aparenţele sunt împotrivă; este credinţa care dă fericirefiind cu Dumnezeu şi când toţi oamenii îţi întorc spatele. O! de ar avea cât mai mulţi oameni aceastăcredinţă preţioasă! Credinţă veritabilă, această credinţă care onorează pe Dumnezeu şi pe care şiDumnezeu o onorează la rândul lui! Dreptatea şi adevărul divin, merită o asemenea credinţă. DragosteaDomnului pretinde o asemenea credinţă de la noi; îndurarea Lui nemărginită ne obligă s-o avem. Fericede acela care are o astfel de credinţă! Pe el îl iubeşte Domnul; şi lumea trebuie s-o ştie.De fapt, credinţa cea mai bună este credinţa de fiecare zi – care are de-a face cu pâinea cea de toate zilele,şi toate problemele vieţii, mari sau mărunte.
Credinţa ne mai ajută şi ca să folosim lumea aceasta, fără să abuzăm de ea. Ea ne este necesară la muncanoastră grea şi obligaţiile noastre zilnice – în gospodărie sau atelier, birou, şcoală, laborator, de-a lungulanului întreg. Încrederea în Dumnezeul cel viu este aurul din care se prelucrează curajul eroic. Persistenţaca şi lucrarea de a face binele aproapelui nostru, este unul din acele câmpuri, în care credinţa nu planteazăflori, ci grâul curat al recoltei sale. Să muncim neobosiţi, chiar în condiţiuni grele, pentru a ne întreţine cucuraj o familie numeroasă, chiar cu mijloace reduse, să suportăm greutăţile cu răbdare – toate acestea suntfapte de vitejie, prin care Dumnezeu este proslăvit de către simplul urmaş al marii Sale adunări decredincioşi loiali.Fără să năzuim a fi oameni mari şi importanţi, să năzuim în schimb cu vrednicie, după sfinţire. Să neîncredem în ajutorul Dumnezeului nostru, căruia aparţinem şi pe care Îl slujim. Să încredinţămDumnezeului nostru, atât treburile noastre zilnice, cât şi problemele mântuirii sufletului nostru. Să neocupăm de bunurile noastre materiale, în viaţa de toate zilele – dar atât de mult şi din punct de vederespiritual şi în ce priveşte nădejdea noastră către cer. Cristos a devenit fratele nostru şi Duhul Sfânt esteMângâietorul nostru în ceasurile de greutăţi şi suferinţe.Avem un Dumnezeu de care ne putem oricând apropia; El ne ascultă, El se îndură de noi, El ne ajută! Săne încredem în El neîncetat, cu hotărâre, fără să ne facem alte griji. Dacă până acum am rămas tremurândîn lumea necredinţei, Duhul Sfânt să ne ajute ca să facem acum acel pas mare, hotărâtor, şi să spunemodată şi pentru totdeauna:„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9:24)Cu Domnul meu pe drumPalmă cu palmă, plin de vânătăi,M-am căţărat pe munte,În focul dragostei dintâi.Dar nu prea sus,O stâncă mi-a răsărit în cale,Şi mi-a grăit: Nu se mai poate!Întoarce-te la vale!Forma şi vorba ei, erau duşmănoase,La fel culoarea neagră, ca de scrum.Tu Doamne! tot pe-aici ai mers?Pe-acelaşi drum? N-am căpătat răspuns, dar am simţitCă tu m-ai auzit. Neputincios priveam la vale, şi la deal.Voiam s-ajung la tine: al meu creştin ideal.Atunci ai vorbit soareluiŞi el mi-a spus în şoaptă:Copile! Curând se face noapte!Şi-am înţeles pieirea,Că pot rămâne-n moarte.În grabă funia credinţei,Am desfăşurat-o lung.Şi stânca vrăjmaşe a gemut prelung.Cu un capăt al credinţeiMijlocul l-am încins,Al doilea capăt l-am aruncat spre tine,Îţi mulţumesc că tu l-ai prins,Că tu mă tragi spre tine Doamne,Spre înălţimi de neînvins.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *